2012 – sfarsitul apocaliptic, un brand pentru care mitologia precolumbiana detine drepturi exclusive. Presupun ca, dupa ciocolata si coca, data precisa a mult ravnitei apocalipse ar putea fi incununarea trimfala a unei mosteniri culturale. In fond, daca va fi la scara larga sau nu, conteaza deja prea putin. Cert e ca 2012 inseamna sfarsitul definitiv si irevocabil – termeni juridici, Doamne, iarta-ma! – al unora. Un sfarsit previzibil, asumat si binemeritat al catorva politicieni. Politicieni de duzina, desigur; subiecte reziduale ale unei epoci trecute care – spre deosebire de contemporaneitatea sublima – nu cunoastea actuala politica de notabilitati: numai unu s-unu, vorba aceea… Simtiti mirosul de penibil?
Sa fiu ironic, ori ridicol? Caci, in esenta, chestiunea – banal transabila – e definita de propria noastra abordare: ni s-a dat o alba-ca-zapada (ba chiar si vreo 3-4 pitici, usor numarabili) si aveam deja o scufita rosie demonizata in felurite chipuri de lup. Deci, coplesit de un optimism pentru care se cer cu insistenta cauze clinice sau, dimpotriva, ironic pana dincolo de autoconservare, constat ca, undeva, adanc infipta-n oasele batrane ale vechiului continent european, recesiunea n-a fost economica. Emotionala – posibil, politica – probabil, vizionara – cu siguranta, dar economica – doar ca efect secundar; caci generatia postbelica n-a existat ca eroina a primei scene. N-a fost nicicand o primadona. Zvancurile de putere, idealism si determinare ale celor ce-au vorbit in Europa noua n-au fost decat spasmul nedisimulat al inertiei de erou, propriu-credibil, specific inceputului de secol al XX-lea.
Romania n-a facut, si prea putin probabil sa faca de-acum incolo, exceptie: nota discordanta nu i-a fost pe plac nicicand, in timp ce trendul i-a servit drept a doua natura, iar spiritul de turma ne-a redemonstrat de ce Miorita trebuie sa fie unul dintre miturile fondatoare ale natiunii.
De ce? Pentru ca in timp ce scufita rosie si alba ca zapada se lupta pentru diadema de regina a balului, inghesuindu-si intr-un colt obscur printul consort, fat frumos zace beat intr-un sant. Cu capul spart si banii de campanie dizovati in paharul de tarie, persiflarea ii tine de cald. Nu va apela, deci, la stampilele pentru a-si prelungi agonia, caci zeflemeua il va tine departe de scrutin oricum; iar noi nu-l vom cunoaste. Si poate ca-i mai bine asa, in fond, de ce am vrea s-avem habar de cel ce ne-ar putea complexa?
Ne-a placut sa credem ca am reluat cu entuziasm relatia cu civilizatia de acolo de unde razboiul total ne obligase sa pasim pe drumuri diferite si am reinceput sa ne indragostim de tezele celor care au indraznit – candva, demult – sa-si asume propria constiinta. Am fost executantii, mai mult sau mai putin priceputi, ai planurilor schitate de arhitectii Europei unite. Ne-am insusit principii – din comoditate sau interes – care fie ne ajuta ori ne distrug incet, dar oricum, ne ofera timp.
Timp sa ne inventam un idol.
