Eroul de pe fundul paharului

2012 – sfarsitul apocaliptic, un brand pentru care mitologia precolumbiana detine drepturi exclusive. Presupun ca, dupa ciocolata si coca, data precisa a mult ravnitei apocalipse ar putea fi incununarea trimfala a unei mosteniri culturale. In fond, daca va fi la scara larga sau nu, conteaza deja prea putin. Cert e ca 2012 inseamna sfarsitul definitiv si irevocabil – termeni juridici, Doamne, iarta-ma! – al unora. Un sfarsit previzibil, asumat si binemeritat al catorva politicieni. Politicieni de duzina, desigur; subiecte reziduale ale unei epoci trecute care – spre deosebire de contemporaneitatea sublima – nu cunoastea actuala politica de notabilitati: numai unu s-unu, vorba aceea…  Simtiti mirosul de penibil?

Sa fiu ironic, ori ridicol? Caci, in esenta, chestiunea – banal transabila – e definita de propria noastra abordare: ni s-a dat o alba-ca-zapada (ba chiar si vreo 3-4 pitici, usor numarabili) si aveam deja o scufita rosie demonizata in felurite chipuri de lup. Deci, coplesit de un optimism pentru care se cer cu insistenta cauze clinice sau, dimpotriva, ironic pana dincolo de autoconservare, constat ca, undeva, adanc infipta-n oasele batrane ale vechiului continent european, recesiunea n-a fost economica. Emotionala – posibil, politica – probabil,  vizionara – cu siguranta, dar economica – doar ca efect secundar; caci generatia postbelica n-a existat ca eroina a primei scene. N-a fost nicicand o primadona. Zvancurile de putere, idealism si determinare ale celor ce-au vorbit in Europa noua n-au fost decat spasmul nedisimulat al inertiei de erou, propriu-credibil,  specific inceputului de secol al XX-lea.

Romania n-a facut, si prea putin probabil sa faca de-acum incolo, exceptie: nota discordanta nu i-a fost pe plac nicicand, in timp ce trendul i-a servit drept a doua natura, iar spiritul de turma ne-a redemonstrat de ce Miorita trebuie sa fie unul dintre miturile fondatoare ale natiunii.

De ce? Pentru ca in timp ce scufita rosie si alba ca zapada se lupta pentru diadema de regina a balului, inghesuindu-si intr-un colt obscur printul consort, fat frumos zace beat intr-un sant. Cu capul spart si banii de campanie dizovati in paharul de tarie, persiflarea ii tine de cald. Nu va apela, deci, la stampilele pentru a-si prelungi agonia, caci zeflemeua il va tine departe de scrutin oricum; iar noi nu-l vom cunoaste. Si poate ca-i mai bine asa, in fond, de ce am vrea s-avem habar de cel ce ne-ar putea complexa?

Ne-a placut sa credem ca am reluat cu entuziasm relatia cu civilizatia de acolo de unde razboiul total ne obligase sa pasim pe drumuri diferite si am reinceput sa ne indragostim de tezele celor care au indraznit – candva, demult – sa-si asume propria constiinta. Am fost executantii, mai mult sau mai putin priceputi, ai planurilor schitate de arhitectii Europei unite. Ne-am insusit principii – din comoditate sau interes – care fie ne ajuta ori ne distrug incet,  dar oricum, ne ofera timp.

Timp sa ne inventam un idol.

Unde dai si unde crapa: Reorganizarea teritoriala, traducerea si adaptarea in limba maghiara

Cand falanga prezidentiala – poleita in traditionala-i crusta oranj – a lansat atacul visceral impotriva baronilor locali,  Basescu orchestra deja succesiunea evenimentelor. In acest sens, ne amintim cu totii  recenta tentativa de linsaj la adresa lui Liviu Dragnea. Deci, cateva “demascari” ca la carte (specialitatea bucatarului pe baza de ardei, anume “arde-i pe corupti”, remember 2004), urmate de dezgustul cetateanului fata de presedintii de consilii judetene, incununate triumfal de solutia mesianica a reorganizarii teritoriale: no country for old men, intr-o ecranizare autohtona dedicata opozitiei.

Desi existenta unui filon logic – malefic, totusi logic – nu poate fi negata, nu putem lasa netaxata incompetenta staff-ului prezidential in ceea ce priveste managementul eficient al riscului. Pentru ca, iata, in pragul luarii in serios a discutiei despre reorganizare teritoriala si desfiintarea judetelor (preferabil pentru Putere, explicit a judetelor cu majoritati galben-albastre), subiectul a fost preluat, adaptat si reinterpretat in limba maghiara. Pentru UDMR – si undeva, in extremis(t), PCM (Partidul Civic Maghiar, pentru cei nefamiliarizati cu organizatiile politice de tip chihuahua, adica mici si rele) clivajul putere/opozitie s-a dovedit a fi un prilej la fel de bun pentru reluarea temei devenite deja slagar politic nefinalizat a infiintarii Tinutului Secuiesc.

Tinutul Secuiesc, inchegat de liderii maghiari mai putin constitutionali din judetele Mures, Harghita si Covansa, a reusit sa depaseasca granitele traditionale ale inutilei dezbateri cu iz nationalist, starnind o mica galceava chiar la nivel international. Oficialii maghiari s-au simtit datori cu o solidarizare, iar pe Basescu – mut de uimire – l-au lasat sa se exprime printr-o privire, la fel de incerta, dar plina de culpa: “Incercam doar sa ma agat de putere…”

Pe aripile vantului

SOV Spune-i si lu’ Blejnar, spune-i si lu’ Basescu…
SG Si la munte e…
SOV Da, ma, peste tot…
SG Ma rog, si pe mine sunt, da’ ma doare-n…primul control l-am refuzat, al doilea l-am amanat.. eu le-am zis “ba, va urez succes..”
SOV Vezi c-o sa vina un control pe Realitatea, un control mixt pentru asta, cum se cheama, pentru concursul ala..
SG ..bine..

Probabil ca cea mai buna masura a disperarii o reprezinta disponibilitatea. Vantu a demonstrat – inca o data, pentru sceptici – ca disponibilitatea lui de a participa la melodrame amotoriceste puse in scena nu cunoaste limite.

De ce? Pentru ca cineva trebuia sa-i spuna si lui Blejnar, sa-i spuna si lui Basescu; iar acel cineva nu putea fi SOV, ci Ghita, acest compromis pe care Vantu l-a facut cu suveranitatea.

SOV, intre timp, putea fi orice: santajistul, favorizatorul infractorului, etc. Pe scurt, orice e nevoie, atat timp cat rolul ii permite sa-si antreneze in particular talentul de ventriloc.