Nostalgia marilor ratari

Imi place Errol Flynn. Imi place mai mult decat orice alt icon hollywoodian. Poate pentru ca eu cred cu tarie in puterea ratarii. Nu doar intuitiv, ci prin observatie empirica. Si am convingerea ferma ca nimic nu se compara cu o ratare colosala, wagnerian orchestrata de soarta. Soarta in care nu cred. Nu inca.

De ce Flynn si nu James Dean, spre exemplu? Pentru ca australianul in colanti a reusit sa mimeze, in aproape 30 de ani de ranjet si mustacioara parsiva, ceea ce oricine altcineva ar fi incercat cu disperare sa disimuleze: superficialitate.  Si a reusit. Americanul Dean, dimpotriva, a fost grav. A fost tragic si asumat. E varianta corecta de barbat sensibil, rebel si salbatic. Talentat, adulat si nevinovat, James Dean n-o merita. Flynn, pe de alta parte, da. Din plin.

Tanarul hot de bijuterii, alcoolic, tabacic si – sa zicem – berbant, a jucat un singur rol insemnat. Acela al autosuficientei. Caci, dincolo de Robin Hood, Capitanul Blood si inca 2-3 figuri emblematice ale mitologiei americane de vest salbatic, Errol Flynn a fost intens. Constient de micimea dimensiunii sale artistice, actorul de matineu intelectual a gresit in cunostinta de cauza. A ridicat voluntar inconsistenta la  rangul de a doua natura si a ratat oriunde i s-a permis. In cariera, familie, sanatate si respect.

Ei bine, de ce Flynn si nu Dean? Pentru ca o tristete sincera inacadrata de un zambet involuntar – ironic in nostalgia sa – e intotdeauna mult mai profunda decat un bocet in toata regula. Si pentru ca, macar din cand in cand, si nemernicilor trebuie sa le simtim lipsa.

Vestigiile civilizatiei grecesti la Murfatlar

Am vrut sa scriu un text. La comanda, desigur. Autoimpusa, sper eu.

Mi-am propus sa scriu despre basescu, blasfemic ca de obicei, intr-o noua tentativa de a oferi umanitatii virtuale un traianungureanu benefic – intors, cu capul in jos, pe dos, daca preferati, dar nu pe invers! – indiferent cat de oximoronica ar putea fi o astfel de constructie lingvistica. Caci, trebuie sa recunosc, cultul celui dintai Fiu al Murfatlarului e odios in sine, dar mai ales, prin casta militar-sacerdotala forjata de pana lui Traian. Traian Ungureanu.

Aveam schitata in minte o ironie – poate mai degraba o mitocanie gratuita, dar asumata – cu care-as fi incercat sa-l acuz pe ilustrul fostjurnalist de teofagie. Precum popoarele din selva amazoniana,  am remarcat ca acesta isi ingurgiteaza divinitatea, dar nu pe de-a-ntregul, ci pe bucati… In timp, a inceput sa-i semene. La (pre)nume, cautatura divergenta si pilozitate.

Prins in spirala unei astfel de analogii nepotrivite, m-am adancit mai tare in nisipul miscator al scriiturii si-am intrebat: oare n-a fost inca de la inceput creat asa, dupa chipul si asemanarea Zeusului cu trecut de Poseidon si porniri de Bachus?

Probabil ca nu, caci britanicii nu cred in Panteonul grecesc.

M-am oprit apoi. Brusc. Si am realizat ca ar fi nu doar deplasat, ci si nedrept. Caci in timp ce eu incerc sa parvin in sfera filosofilor de tastatura, la mese nu serveste nimeni. Asa ca am inchis laptopul si am plecat.

Aurele, tu esti mai puternic decat durerea!

Ca regizor, iti poti permite un actor-fetis. Ca regizor excentric, e chiar indicat. Ce-ar fi Tim Burton fara Johnny Depp, sau Kenneth Branagh fara… ma rog, fara Kenneth Branagh? Lucrurile nu sunt foarte diferite nici in societatea civila, unde multi isi cultiva pasiunea – uneori patologica – pentru un actor politic. Uite-i pe gedesisti, care nu rateaza nicio ocazie pentru a-l distribui pe traianbasescu in fiecare dramoleta montata pe scena de deasupra pub-ului green hours. N-o sa-ncep sa arat cu degetul in stanga si-n dreapta, inainte de a ma aseza singur, disciplinat si modest, cum mi-e firea, la stalpul infamiei. Recunosc, am si eu febletea mea! Nu pot domnilor, orice-as face, sa ma lecuiesc de Aurel Radulescu. Nu pot sa nu-l aduc in discutie, nu pot sa-l evit cu privirea cand scrutez primele pagini ale tabloidelor, nu reusesc sa-mi inghit elogiile si sa nu ma traianunguresc in fata lui. E mare!  Si, bineinteles -  spre deosebire de Ovidiu Tudorici si dl. Raj Tunaru – el e marele nedreptatit al alegerilor prezidentiale din 2004. Si al alegerilor locale, din acelasi an. Si de 4 ani mai tarziu. Si probabil si de peste 4 ani.

Intrebarea – pertinenta in felul ei, din partea oricarui profan – este de ce anume practic aceasta autopsie politica?  Pentru ca de ce (becalian vorbind)? Pentru ca nu cu mult timp in urma, un amic imi relata o istorie petrecuta-n parc. Intr-o dupa-amiaza tarzie de primavara coapta, soarele se incapatana sa-si plimbe razele jucause peste obrajii trecatorilor din frumoasa gradina a Cismigiu. Si, in timp ce primarul Oprescu se pregatea sa plece spre birou, iar soferii sechestrati in trafic prin Baneasa invocau printre dinti numele fiecarui ministru de transport din ‘89 incoace,  pe o banca sedeau 3 personaje. Doua episodice si unul secundar, cu pretentii nejustificate de erou principal.

-Tu esti mai bun decat ei, Aurele! Aurele, asculta-ma, stii ca tu esti mai bun decat ei!

Aurel sedea. Cu capul plecat. Cu privirea in pamant. Nu stia.

Si nici eu n-am stiut, pana cand, din proasta inspiratie de a urmari euroalegerile, am sesizat vidul politic updatat la zi. Asa ca, Aurele, nici nu conteaza daca esti sau nu preot. Sau avocat. Sau ambele, cum exagerezi sustii tu. Nici nu conteaza ca, vorba aia, ti-ai fabricat o biografie suprarealista ca arborele genealogic al Printului D’Armeny. Conteaza ca intr-adevar, fata de o papusa gonflabila umflata cu botox, o fosta doamna care va da ture-ture in jurul PE fiindca ultima chestie pe care a citit-o a fost Keep walking! si cativa poeti de curte specializati in prozopoeme politice, tu chiar esti mai bun decat ei, Aurele!

Parvulescu, marele castigator – 138535 de voturi

Nu ne complicam cu sondaje, cu exit poll-uri sau rezultate partiale/finale ale alegerilor. Miza e alta: votul nul/votul alb. Alb si sec. Cotidianistul E.T. Morar a sarit la beregata APDistului Parvulescu acuzandu-l ca invata copiii la prostii. Posibil, desi n-as prea crede atat de tare in influenta politologului de la senesepea. Cetepeul ii face un backup – adica pe la spate, vorba reclamei – si merge tot pe votul alb. Ca, domne’, ar fi o forma de responsabilizare a castigatorilor, indiferent de culoarea lor politica (ca d-aia albul e non-culoare). Ma intereseaza, sunt cetatean responsabil, pseudo-votez, deci am dreptul sa comentez. Desi nu optez. E o forma de a spune “ti-am zis eu”, dar fara a te pronunta inainte. Eu zic ca-i hotie, baietii ii zic protest. Daca vreti, cadem la pace si-i zicem asa: prostest.

Sa revenim la miza: in urma invataturilor Parvulescului catre fiul sau, romanul votant, rezultatul a fost urmatorul: 209944 voturi nule si 138535 voturi albe. O fi mult, o fi putin, nu stiu, nu cunosc, dar vorba lui Ioska Buble, s-a intrat in parlament si cu cateva mii de voturi.

Se lasa cu golaneli

Am citit Gandul si m-am prins: se lasa cu golaneli. Ceea ce e pe jumate amuzant, pe jumatate… tot amuzant, ca altfel n-ar avea rost. Plus ca, politically correct sau nu, de prosti tot trebuie sa razi. Care e schema 2008: partidele “ong sarac” (si voi reveni ulterior asupra termenului) s-au luminat si s-au prins ca lumea nu cumpara produse, ci branduri. Asa ca, decat sa te dai de trei ori peste cap si sa scoti din palarie (ca sa nu zic de altundeva) un candidat mesianic calare pe un murg alb, mai bine dai in adversar cu un fake. Pe principiul chinezesc ca Sunny e tot Sony, dar mai ieftin, PNDC (hahahaha) il trimite pe Gheorghe Flutur sa-i rupa picioarele electorale lui Gh. Flutur pedelistul, iar UPSC-ul lui Talpes l-a inscris pe Mircea Muntean sa-l contracandideze pe Mircia Muntean.

Schema e simpla si desteapta: omonimia marca votul. Sau nu. Fiindca si prin anii ‘90 a candidat un pitic chel si cu cioc, pe numele lui Bratianu, dar n-a tresarit nimeni cu gandul c-ar fi moroiul, hai strigoiul, lui Ionel Bratianu. Bine, la fel de adevarat e si faptul ca acuma nu se da nimeni inviat din morti sau neam cu Mihai Viteazu, dar macar o parte dintre votanti s-ar putea sa se uite si la stema partidului. Ramane de vazut ce si cum. Oricum, smecheria e bunicica si trebuie retinuta. Prietenul nostru, Ioan Iovan, de la UPSC Hunedoara ne explica: „E vorba de strategia politică a formaţiunii noastre. Asta e politica în 2008, poate pe viitor va fi alta“.  Corect. Ce sa faci daca esti la UPSC si vrei sa candidezi? Banii pe campanie oricum ii dai aiurea, iar notorietatea, daca e sa fie, tine cat un parfum din Niro, 2-3 ore.

Primari de scara de bloc

Exagerez. Mai mult ca sigur, baietii n-ar putea sa-si asume palaria unui sef de scara de bloc. De ce? Fiindca-i cheama Fuciu sau Meir si practic nu exista. Primul urla pe la B1 tv ca e magister in istorie (adica are un master – sa-i ridicam un pidestal), al doilea bocea la usi de parnaie de mila detinutilor (gurile rele zic ca omul gandea in perspectiva). Din start, doi descalificati. Pe fuciu il inteleg, e si el vice la un partid care a ratat la mustata europarlamentarele si are ceva notorietate (partidul). Plus un sef cu bani. Deci nu e chiar obraznica tentativa lui schioapa de a intra in cursa electorala. Isi face un nume pentru 2-3 luni si apare la TV. Suficient. Dar Nati… Nati n-are nicio scuza. Daca prin absurd, o mana criminala ar vrea sa demonteze candidatura tristului deputat nici n-ar sti cu ce sa inceapa: in primul rand fostul peremist vine spre primarie din partea Partidului Forta Civica. Adica un fel de independent cu sigla. Si ce sigla: o inima rosie, diforma de altfel, cu o cruce alba in centru. Bine ca nu e in flacari, ca intra si in parnaie cu OUG 31/2002. Sa mai zic ca simbolul electoral e ilegal (n-ai voie cu semne religioase si chestii de gen)? Nu mai zic. Zic doar ca omul duce ecumenismul la extrem. Israelitul (caci Nati Meir a venit tocmai din Tara Sfanta si a ajuns deputat de Tulcea via PRM) a luat la subrat un ONG sarac si a incropit pe genunchi o candidatura la Primaria Capitalei. Rusine Tribunului, ca el l-a facut vedeta.

PS: Omul are site. Nu se joaca.